Managementul educational

Ce este managementul?

În lucrările de specialitate cât şi în practica şi vorbirea curentă managementul are o triplă semnificaţie: activitate practica (proces), factor de decizie (echipa sau individ) şi stiinta.

Managementul ca proces este un tip special de muncă intelectuală, prin care cei ce o practică îi determină pe alţii să facă ceva ce trebuie făcut.

Prin management se înţelege uzual şi un grup, o echipă sau o persoană investiţi cu autoritatea, competenţele şi răspunderile funcţiei de conducere într-o organizaţie.

Ca ştiinţă, managementul are drept scop explicarea naturii şi trăsăturilor managementului ca proces, ca activitate practică, cu scopul conturării unui ansamblu struturat de cunoştinţe privind această activitate, în vederea formării managerilor şi orientării activităţii lor.

Este managementul necesar? De ce?

Priviţi la dvs. înşivă. Sunteţi managerul timpului, energiei şi talentelor dvs.

 Luaţi decizii în fiecare zi în aceste trei domenii, decizii ce au influenţă cu bătaie lungă asupra carierei dvs., a vieţii dvs. şi a vieţii altora.

În poziţia de manageri sunt acele persoane care dispun de autoritatea de a lua decizii prin care sunt angajate (consumate) resurse, în vederea atingerii unor scopuri (ţeluri). Luarea deciziilor poate fi intuitivă, chiar arbitrară sau, dimpotrivă, pe bază de cunoştinţe, idei, reguli, principii, respectiv experienţa multor altora care au fost sau sunt manageri înaintea dvs. Cei care ajung în postura de manageri constată că nu există “o singură şi cea mai bună cale de a conduce”. Există multiple influenţe în munca managerilor şi cerinţe specifice privind abilităţile necesare pentru a realiza munca lor.

Înainte de a defini managementul şi de a discuta ce fac managerii, este necesar să examinăm mediul în care managerii realizează activităţile lor şi îndeplinesc rolul care-i separă de nonmanageri.

Managerii lucrează într-o organizaţie sau companie. Lumea este plină de organizaţii: Universitatea/Institutul în care studiaţi, farmacia din colt, Banca de Econimii sunt organizaţii. Acestea pot varia ca domeniu de activitate, structură, resurse, personal, obiective. Toate au însă anumite elemente în comun.

În esenţă, o organizatie este un grup de două sau mai multe persoane care se unesc si opereaza pentru a atinge obiective comune clar statuate. Obiectivele sunt scopuri, ţeluri, stabilite pentru a fi atinse prin planuri şi acţiuni.

Managementul este arta si stiinta de a-i face pe altii sa actioneze în asa fel încat sa se atinga obiectivele unei organizatii; este procesul de statuare si îndeplinire a obiectivelor, prin realizarea unor functii de baza, specifice, în dirijarea si utilizarea resurselor umane, materiale si financiare ale organizatiei.

Sunt câteva aspecte de reţinut în această definiţie:

Primul, managementul implică activitatea oamenilor. Managerii acţionează pentru atingerea obiectivelor prin membrii organizaţiei.

Al doilea, managementul implică deciziile conştiente ale managerilor în ce priveşte stabilirea şi realizarea obiectivelor. Luarea deciziilor este o parte critică a tuturor activităţilor manageriale.

Şi al treilea, pentru a ajunge la obiectivele stabilite, managerii trebuie să îndeplinească câteva funcţii de bază şi anume: planificare, organizare, motivare - antrenare, coordonare si control, evaluare.

Este managementul stiinta sau arta?

Iată o întrebare ce se pune deseori. Iar răspunsul celor avizaţi este acela că managementul este deopotrivă şi ştiinţă şi artă. Managerul trebuie să-i înţeleagă pe oameni şi diferite situaţii, să reflecteze şi să folosească practic experienţa sa, toate acestea fiind caracteristici ale managementului ca artă.

Managementul, ca oricare altă artă (medicina, ingineria, baletul sau contabilitatea), necesită cunoştinţe ordonate (ştiinţifice) pentru a ajunge la un rezultat concret, dezirabil. Este foarte probabil ca diagnosticarea “ca la carte” şi folosirea în concepţii a unor formule şi principii memorate să-i situeze pe astfel de manageri în afara realităţilor practice. Iar managerii care încearcă să conducă fără teorie, fără cunoştinţele structurate ale acesteia, trebuie să fie încrezători în noroc, intuiţie sau experienţa a ceea ce au făcut în trecut. Având cunoştinţe ordonate, vor avea, de departe, oportunităţi sporite să conceapa soluţii sănătoase şi realizabile pentru problemele manageriale. Totuşi, numai cunoaşterea principiilor sau conceptelor teoretice nu va asigura succesul practic, pentru că trebuie să ştii cum să le foloseşti. Astfel, ştiinţa şi arta nu sunt mutual exclusive, ci complementare.

Una din erorile obişnuite în utilizarea teoriei şi ştiinţei este ignorarea compromisului sau combinaţiei, în stare să asigure întregul rezultat dorit. Abilitatea de a face compromisuri, cu nivele minime ale consecinţelor nedorite, este esenţa managementului contextual sau situaţional.

Managementul - o stiinta inexacta

Se afirmă deseori că ştiinţele sociale sunt “inexacte” prin comparaţie cu ştiinţele fizicii, matematicii, biologiei, considerate “exacte” şi că managementul este probabil cea mai inexactă dintre ştiinţele sociale. Ştiinţele sociale, în general, şi managementul, în particular, se ocupă de fenomene complexe, despre care se ştie încă puţin. Abordarea ştiinţifică a practicii manageriale   nu   trebuie   să   aştepte   până   cand   o   ştiinţă   exactă   a managementului va fi disponibilă.

Dacă fizica şi biologia ar fi aşteptat, probabil am fi în epoca de piatră.

Cert, managementul este o ştiinţă inexactă. La fel de sigur este însă şi faptul că folosirea cunoştinţelor disponibile ne ajută să înţelegem mai bine managementul şi să ameliorăm practica actuală a acestuia.

Necesitatea teoriei si tehnicilor managementului

Necesitatea unui concept clar de management, a unei teorii şi unor principii structurate a fost recunoscută demult. O dată cu trecerea timpului, această necesitate a fost progresiv acceptată de managerii inteligenţi.

Cu certitudine, cunoştinţele despre principiile şi tehnicile de bază ale managementului au un impact deosebit asupra practicii lui, în sensul clarificării şi îmbunătăţirii sale.

Folosind indicaţiile date de teorie, managerul conştiincios poate deveni mai eficace .

Valoarea cunoaşterii principiilor managementului poate fi ilustrată prin diverse exemple. Principiile ne spun, de exemplu, că: nici un manager nu poate efectua controlul fără un plan; nici un manager nu poate elabora un plan coerent fără idei clare privind scopurile urmărite şi mediul în care se vor desfăşura acţiunile sale; managerii trebuie să aibă autoritate organizaţională pentru a obţine rezultatele aşteptate.

Cunoaşterea principiilor îi poate ajuta pe manageri să evite greşelile. Este evident costisitor pentru fiecare manager să aibă de învăţat aceste adevăruri din proprie experienţă. Lipsa înţelegerii conceptelor, principiilor şi tehnicilor face dificilă analiza muncii manageriale şi pregătirea managerilor. Principiile şi, Tn general, fundamentele acţionează ca o listă de control a înţelegerii managementului. Fără această listă, pregătirea managerilor depinde de încercări întâmplătoare şi eroare.

Argumentul cel mai convingător pentru necesitatea şi beneficiile aduse de cunoştinţele de management, utilizate în afaceri şi celelalte domenii ale vieţii sociale, îl constituie standardul de viaţă material şi cultural în ţările dezvoltate. Naţiunile cu un înalt nivel material prezintă un ridicat nivel al inteligenţei şi aptitudinilor în managementul afacerilor.

Nivelurile si piramida managementului

Este managementul la fel în toate organizaţiile? Răspunsul corect este da şi nu! Da, pentru că managerii îndeplinesc în esenţă aceleaşi funcţii. Nu, pentru că ponderea şi modul de realizare a activităţilor specifice uneia sau alteia din funcţii sunt diferite în raport cu poziţia pe care aceştia o ocupă în cadrul organizaţiei.

În cele mai multe organizaţii, echipa de manageri este structurată pe câteva niveluri de conducere.

·         Managementul de vârf

·         Managementul de mijloc

·         Nivelul de bază (Supraveghetorii)

Managementul de varf este răspunzător de conducerea de ansamblu a organizaţiei. Acesta stabileşte strategia şi politicile operaţionale, obiectivele generale ale organizaţiei şi o reprezintă în relaţiile cu mediul.

Managementul la nivel mijlociu îi cuprinde pe toţi managerii aflaţi între adjuncţii preşedintelui şi cei de la nivelul de bază. Aceşti manageri sunt responsabili pentru implementarea strategiei şi politicilor managementului de vârf.

Managerii inferiori se află pe treapta cea mai de jos, nivelul operaţional. Subordonaţii lor sunt executanţi care realizează nemijlocit operaţiile de care depinde atingerea obiectivelor planificate.

Scurt istoric al managementului

Preocupările privind conducerea activităţii umane au apărut o dată cu primele forme de organizare socială şi s-au amplificat pe măsura progresului material şi spiritual al omenirii. Deşi elemente şi percepte ale managementului apar încă din antichitate, cristalizarea lor ştiinţifică este de dată relativ recentă, dacă privim formarea ştiinţei managementului din perspectivă istorică.

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a accelerat şi îmbogăţit gândirea umană în domeniul organizării şi conducerii activităţii economice şi sociale. Se pot distinge trei etape principale în evoluţie: managementul empiric, începuturile managementului ştiinţific, managementul ştiinţific.

Managementul empiric caracterizează perioada în care funcţia managerială era îndeplinită de proprietarul întreprinderii şi se baza pe intuiţie, experienţă practică şi bun simţ.

Începuturile managementului stiintific sunt marcate de apariţia şi consolidarea unor concepte generale de management. Folosirea în procesele de producţie a unor echipamente de valoare mare şi ridicat randament, introducerea largă a mecanizării, utilizarea de noi surse energetice, modificarea structurii forţei de muncă au determinat schimbări profunde. Aceste schimbări au solicitat competenţe cărora conducerea empirică nu le putea face faţă. În acest context, la începutul secolului al XX-lea apar lucrările lui F. W. Taylor (“The Principles of Scientific Management”, 1911, S.U.A.) şi H. Fayol (“Administration industrielle et générale”, 1916, Franţa), consideraţi ca întemeietori ai managementului ştiinţific.

Managementul stiintific este etapa actuală, contemporană. Progresele în domeniul ştiinţei şi tehnicii, în general, în tehnologia comunicaţiilor, a informaticii şi calculatoarelor şi a teoriei sistemelor, în special, favorizează şi totodată impun exercitarea managementului numai pe baze ştiinţifice.

Scolile de management

Cercetarea sistematică a problemelor fundamentale ale structurii şi teoriei managementului a început în secolul al XX-lea. Primele încercări de analiză a managementului şi de dezvoltare a teoriei sale în vederea aplicaţiilor practice aparţin unor practicieni ai managementului, cu mulţi ani de experienţă în domeniu. Ulterior, şi mai ales în ultimele 4-5 decenii, a fost publicat un volum impresionant de lucrări, autorii fiind specialişti în diferite domenii. Au fost aduse contribuţii importante la fondul teoretic al managementului, dar şi multă confuzie. În acest sens, o sistematizare a conceptelor şi curentelor de gândire în domeniul managementului, elaborate până în prezent, mai larg împărtăşită, cuprinde următoarele şcoli:

·         şcoala clasică;

·         şcoala relaţiilor umane (sociologică);

·         şcoala cantitativă (matematică);

·         şcoala sistemică;

·         conceptul managementului contextual (situaţional).

1. Scoala clasica este cea mai veche, având două părţi, ”managementul ştiinţific” şi cel “administrativ”. “Managementul ştiinţific“ are printre reprezentanţi pe F.W. Taylor, H. Gantt, F. şi L. Gilbreth, iar conceptul “administrativ” pe H. Fayol şi C. Barnard. Reprezentanţii managementului ştiinţific au fost preocupaţi de îmbunătăţirea producţiei prin creşterea eficienţei muncii, a productivităţii lucrătorilor.

F.W. Taylor, numit părintele managementului ştiinţific, a formulat, de exemplu, o serie de principii ale conducerii şi organizării muncii, afirmând pentru prima oară că managementul întreprinderii trebuie aşezat pe baze ştiinţifice, necesitând metode, tehnici şi măsuri special elaborate şi verificate. Principiile preconizate de Taylor:  armonie în loc de discordie în acţiunile grupului; cooperare în loc de individualism haotic; productivitate maximă în loc de una limitată; antrenarea muncitorilor până la nivelul maxim posibil pentru a avea cea mai înaltă prosperitate, atât ei cât şi compania. În concepţia sa, nu numai tehnica de producţie trebuie proiectată, normată şi standardizată, ci şi munca, organizarea şi conducerea ei.

H. Fayol, părinte al teoriei moderne a managementului operaţional, administrativ a lărgit conţinutul conceptului de management, tratând problemele acestuia la nivelul întreprinderii, considerată ca un organism de sine stătător în legătură cu alte organisme asemănătoare. A sintetizat o serie de principii, şi anume:

diviziunea muncii, autoritatea, responsabilitatea, disciplina, unitatea de conducere, subordonarea intereselor particulare interesului general, remunerarea personalului, centralizarea, ierarhia, ordinea, echitatea, stabilitatea personalului, iniţiativa, unitatea personalului. A fost primul care a stabilit şi definit funcţiunile  managementului.

2. Şcoala relatiilor umane (sociologică) are printre reprezentanţii de seamă pe M.P. Foolet, E. Mayo, D.Mc. Gregor. Concepţiile relaţioniste, apărute ca o critică adusă şcolii clasice şi mai ales lui F.W.Taylor, au fost determinate de condiţiile sociale şi istorice.  Reprezentanţii şcolii “relaţiilor umane“ acordă cea mai mare importanţă individului uman, grupurilor de oameni, comportării lor. În cadrul întreprinderii în care activează o colectivitate, se formează un întreg complex de relaţii interumane, ce dă naştere unui anumit comportament care reflectă, de fapt, climatul organizaţional, caracterizat prin:

•        atitudinea faţă de muncă şi faţă de management;

•        motivaţia în muncă;

•        satisfacţia profesionala;

•        atitudinea faţă de grupul de muncă;

•        integrarea în grup etc.

În fundamentarea concepţiei lor, relaţioniştii se sprijină pe ideea că oamenii ar putea fi determinaţi să muncească mai productiv, dacă li se satisfac anumite necesităţi psihologice şi sociale. În acest sens, principala sarcină a managementului, coordonarea eforturilor umane, trebuie realizată în condiţiile studierii, cunoaşterii şi, desigur, satisfacerii acestor necesităţi. Orice manager poate şi trebuie să atingă obiectivele întreprinderii prin colaborarea cu oamenii. Pe scurt, oamenii trebuie să fie studiaţi şi trataţi ca oameni. Un personal “umanizat”, capabil de disciplină liber consimţită, de autocontrol, constituie adevăratul factor de succes în activitatea întreprinderii.

3. Scoala cantitativa (matematica), numită şi Management science, pune accentul pe abordarea cantitativă sau matematică a problemelor managementului. Ea îşi are rădăcinile în cercetările operaţionale din timpul celui de-al doilea război mondial, efectuate de echipe constituite cu scopul de a soluţiona probleme complexe şi de înaltă tehnologie şi care, apoi, au intrat în practica managementului unor mari întreprinderi. Folosirea analizei statistice, a programării liniare pentru alocarea resurselor, a tehnicilor de programare a producţiei, sunt câteva exemple ale introducerii managementului cantitativ. Problemele personalului (motivaţie, comportament etc.) nu fac obiectul preocupărilor acestei şcoli.

4. Scoala sistemelor sociale are la bază premisa că managerul unei organizaţii trebuie să ia în considerare ansamblul variatelor sisteme care alcătuiesc întreaga operaţie ce face obiectul managementului. Un sistem este, în esenţă, un set sau un ansamblu de elemente interconectate sau interdependente (care pot fi fizice sau teoretice) ce formează o unitate complexă. Folosirea îndelungată a teoriei şi analizei sistemelor în ştiinţele fizicii şi biologiei au dus la acumularea unui volum considerabil de cunoştinţe despre sisteme. Teoria sistemelor este aplicabilă şi ştiinţei managementului. O organizaţie este alcătuită din subsisteme, numeroase subdiviziuni, care îndeplinesc sarcini şi funcţiuni interdependente, necesare supravieţuirii sale. Pentru a înţelege modul în care activează un sistem, trebuie cunoscută fiecare subdiviziune şi contribuţia pe care o are la funcţionarea ansamblului. Viziunea sistemică asupra organizaţiilor (întreprinderilor) solicită managerilor înţelegerea modului în care schimbările în subsistemul fiecăruia vor afecta toate celelalte subsisteme şi organizaţia în ansamblu. Nu există manager, respectiv compartiment funcţional sau operaţional într-o întreprindere, care să fie total independent în raport cu ceilalţi (celelalte). Această viziune asupra ansamblului operaţional şi a părţilor sale are scopul de a preveni o schimbare, pozitivă într-un domeniu, dar care va avea consecinţe negative în celelalte.

5.Teoria     managementului     contextual     sau     situational     se

concentrează asupra faptului că activităţile practice ale managerilor depind de un ansamblu de circumstanţe date, deci de context, de situaţie. Teoria managementului situational ţine seama nu numai de contextul dat, de variantele sale, ci şi de influenţele soluţiilor anterioare date problemelor sau de comportamentul uzual al organizaţiei. Abordarea contextuală începe cu o analiză  a  problemei,  inventarierea  circumstanţelor  dominante  în timp, evaluarea cursului posibil al acţiunilor disponibile şi a consecinţelor fiecărei acţiuni.

Nu există două situaţii perfect identice şi, prin urmare, nici o singură soluţie pentru amândouă. Se caută cea mai bună cale de soluţionare a fiecărei situaţii sau probleme. Prin natura sa, practica managerială cere ca managerii să aibă în vedere realităţile situaţiei date atunci când aplică teoria, principiile şi tehnicile manageriale.

Nu este sarcina ştiinţei să prescrie ceea ce trebuie făcut într-o situaţie dată. În acest sens, teoria managementului nu trebuie să fie avocatul unei “singure şi celei mai bune căi” de urmat în fiecare situaţie, aşa cum, de exemplu, mecanica nu-i spune inginerului cum să conceapă un singur instrument perfect, bun la toate utilizările.

Adevărata abordare contextuală este una integratoare. Teoreticienii contextualului folosesc principiile şcolii clasice, conceptele cantitative şi viziunea sistemică, valorile psihosocialului pentru analiza şi soluţionarea problemelor.

seminar educaţional

PROCESUL DE INSTITUIRE, PLANIFICARE ŞI ORGANIZARE A INSTITUŢIEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR

      Primul pas în activitatea managerului educaţional este instituirea instituţiei de învăţământ, procedură care presupune existenţa a 5 premise:

1.      idee investiţională – un program nou de instruire sau un program de instruire destinat unei noi categorii de solicitanţi;

2.     capital iniţial pentru crearea bazei tehnico-materiale, remunerarea profesorilor, achiziţionarea resurselor informaţionale;

3.      relaţii externe necesare obţinerii licenţei, arendării spaţiilor;

4.      aptitudini antreprenoriale, calităţi de lider;

5.      echipă de discipoli.

    
     În cazul prezenţei a trei sau mai multe premise se poate risca iniţierea instituţiei de învăţămînt superior, însă dacă există 1-2 premise – iniţierea ei devine o aventură, deşi, în cazuri excepţionale, unele persoane pot să-şi atingă scopul.

     Premisele fiind prezente, urmează ca instituţia să fie înregistrată, această operaţiune cuprinzînd următoarele etape principale:

I.                    Elaborarea proiectului statutului instituţiei de învăţămnt, care conţine: generalităţi, statutul juridic, fondatorii, scopurile şi direcţiile, activitatea didactică, activitatea ştiinţifică şi de consulting, activitatea antreprenorială, organele de conducere ale instituţiei, personalul şi remunerarea muncii, indicatorii economici de activitate, venituri şi fonduri, legături de colaborare externă, reorganizarea şi lichidarea.

II.                 Coordonarea statutului cu organele superioare de conducere.

III.               Înregistrarea instituţiei de învăţământ în organele fiscale şi de evidenţă statistică.

IV.              Obţinerea ştampilei şi deschiderea contului în bancă.

V.                 Obţinerea licenţei de activitate.

     Procedura de obţinere a licenţei pentru desfăşurarea activităţii instituţiei superioare de învăţământ este destul de îndelungată, necesitând prezentarea unui set întreg de acte:

1.      cererea fondatorului, în care se indică denumirea şi forma juridică a instituţiei;

2.      copia statutului instituţiei de învăţământ;

3.      copia adeverinţei de înregistrare de stat a solicitantului licenţei;

4.      certificatul de punere la evidenţă în inspectoratul fiscal;

5.      informaţia privitor la structura instituţiei de învăţământ;

6.      informaţii privitor la asigurarea cu cadre;

7.      previziuni privind mărimea contingentului de studenţi;

8.      informaţii privind existenţa spaţiilor de studii;

9.      informaţii privind existenţa obiectelor de cultură fizică şi a căminelor;

10.  informaţii despre capacităţile de satisfacere a nevoilor în alimentaţie;

11.  informaţii despre capacităţile de satisfacere a nevoilor în deservire medicală;

12.  copiile actelor organelor de control despre valabilitatea spaţiilor care vor fi utilizate în procesul de studii;

13.  disciplinele care compun programele de studii;

14.  informaţii despre asigurare cu materiale metodico-didactice la fiecare disciplină în parte;

15.  acordul organelor locale de a deschide instituţia de învăţământ superior;

16.  concluzia Ministerului Educaţiei privind calitatea programelor de instruire;

17.  informaţii despre asigurarea procesului de studii cu utilaj specializat şi de laborator.

      Al doilea pas în activitatea managerului este planificarea procesului de studii. Planificarea este o activitate complexă, prin care se stabileşte cum vor fi utilizate resursele umane, materiale, financiare, informaţionale şi de timp de care dispune instituţia de învăţământ pentru atingerea obiectivelor proiectate. Fiind o activitate de anticipare, rolul ei principal este acela de a  preciza ce se va întreprinde în cadrul instituţiei superioare de învăţământ într-o anumită perioadă de timp pentru aplicarea unor decizii, de către cine, cu ce mijloace materiale şi financiare şi până când.

      Planificarea îndeplineşte, astfel, o seamă de funcţii importante: de orientare (a organizaţiei în ansamblu şi a diferitelor ei subdiviziuni); de raţionalizare (a resurselor umane, materiale, financiare, temporale); de motivare (a personalului de execuţie).

În instituţiile de învăţământ superior se elaborează, de regulă, următoarele tipuri de planuri:

- planul de înmatriculare;

- planul de activitate;

-  planul anual de cheltuieli şi venituri;

- planul de dotări, planul de investiţii;

-  planurile catedrelor;

-  planificările cadrelor didactice.

     Principalul document de planificare este planul anual de activitate. Elaborarea lui se bazează pe analiza activităţii desfăşurate în anul de învăţământ precedent, care furnizează informaţii relevante despre „starea” sistemului, cu accent pe disfuncţionalităţi. Pe această bază, ţinînd cont şi de sarcinile ce revin instituţiei de învăţământ din programele de reformă, de anumiţi factori de influenţă interni şi externi, se stabilesc direcţiile principale de acţiune în noul an de învăţământ şi obiectivele prioritare.

      În cazul în care managerii instituţiei de învăţământ doresc să fie planificatori de succes, ei trebuie să cunoască elementele fundamentale ale planificării strategice şi modul în care se elaborează planurile strategice.